Bis me

Festivalul national de teatru se desfasoara anual pe durata a doua saptamani in Bucuresti. La sfarsit, ai acumulat multe piese pe care o sa le uiti intr-un timp destul de scurt, dar poti pleca cu una sau doua care iti vor ramane pe retina creierului ceva vreme. Pentru ca spectacolul ti-a transmis o anumita emotie, traire, care nu poate fi procurata de altundeva. Eu una imi dau votul final in functie de ceea ce simt in momentul in care ma ridic sa aplaud. Daca reprezentatia m-a miscat si a ajuns unde trebuia, atunci feel-ingul in momentul in care eu ii dau ceva inapoi actorului,il rasplatesc pentru ceea ce m-a facut sa simt, e inegalabil si merg in galop la bis. Daca nu, incerc sa ii arat ca apreciez efortul facut, dar n-a marcat. Asta insemna mai putine aplauze, bineanteles. E singura modalitate de comunicare a publicului cu actorii. De restul se ocupa criticii. Dar iata ca mergi la un spectacol evident slabut, la care si cei cativa spectatori din sala isi adulmeca ceasurile pe intuneric si vezi ca la final a avut 3 bis-uri.Iar peste putin timp iesi de la alt specatcol, extraordinar de data asta, care are parte de tot atatea bis-uri. Eu nu sunt adepta “hai sa numaram clap-urile”, dar undeva trebuie sa se faca o diferentiere. Undeva trebuie sa simti ca ii dai mai mult celui care merita dupa parerea ta asta. Oare asa sunt romanii , generosi, sau le e rusine sa NU aplaude? E un obicei ramas de pe vremea comunismului, sa ne ridicam in picioare si sa aplaudam ?Eu zic sa ne revenim si sa dam cezarului ce-i al cezarului .Fara suparare.